Personalităţi braşovene

Reprezentanţi de seamă ai saşilor transilvăneni ce au trăit şi activat în Braşov şi / sau în împrejurimile acestuia, sau care îşi au rădăcinile în acest oraş. 

Caută după numele personalităților brașovene

Bergel, Erich,

dirijor şi muzicolog, * Râşnov (jud. Braşov) 1.6.1930, † 3.5.1998 Ruhpolding (Germania), a studiat între anii 1950 - 1955 arta dirijării (cu A. Ciolan), orga (cu K. Mild) şi compoziţie la Conservatorul de Stat din Cluj. Cariera de dirijor a început-o ca dirijor şef al filarmonicilor din Oradea şi din Cluj, continuând ca dirijor detaşat la Bucureşti şi apoi în calitate de director muzical general la Herford.  Bergel a atins apogeul carierei în 1971 cînd, în cadrul concertelor iniţiate de H. v. Karajan, a stat la pupitrul filarmonicii din Berlin. După această dată, prestigiul internaţional al dirijorului Bergel a cunoscut o continuă ascensiune prin prezenţa sa în faţa unor orchestre de elită din Europa, America de Nord şi cea de Sud, Israel, Japonia şi Africa de Sud. Totuşi, în această perioadă punctele forte ale activităţii sale s-au  concentrat  la Viena, Franţa, Anglia şi SUA. În calitate de dirijor invitat permanent, Bergel a colaborat timp îndelungat cu orchestrele simfonice din Houston, Brüssel und Strasbourg, cât şi în calitate de dirijor şef cu BBC Wales Symphony Orchestra. Între 1974 şi 1980 ţine cursul de orchestră şi dirijează orchestra simfonică la Festivalul internaţional de Tineret de la Bayreuth. Din 1979 este profesor onorific pentru conducere şi educaţie orchestrală la Universitatea de Artă din Berlin şi din 1989, în paralel, dirijor şef la Filarmonicii din Budapesta. Repertoriul său bogat şi cuprinzător îşi avea punctele de referinţă în muzica simfonică de Bach, Händel şi Mozart. În ultimii ani de viaţă s-a evidenţiat ca cercetător al operei lui Bach. Bergel a scris două cărţi despre “Arta fugii” de J.S.Bach, cărţi în care a emis pentru prima dată teza bipolarităţii tematice, bază spirituală a acestei capodopere fiind motivaţia relevantă a conceptului ei general ciclic, organic unitar şi a principiului de ordine.  În completarea sa la fuga finală neterminată, B. a adus dovada faptului că finalizarea este posibilă fără nici o compoziţie proprie, doar cu legile de formă, structură şi armonie date de Bach însuşi în primele părţi.
Scrieri: Johann Sebastian Bach. Arta fugii, Bonn 1980; Ultima fugă a lui Bach, “arta fugii” – operă ciclică, Bonn 1985.

Bergel, Hans,

fratele a lui Erich, scriitor şi jurnalist, * Râşnov (jud. Braşov) 26.7.1925, trăieşte în München. Începe studiul istoriei artei şi filozofiei la Bucureşti şi la Cluj,  pe care nu îl poate finaliza din motive politice; acesta este condamnat de trei ori: 1947, 1954 şi 1959; condamnat în „Procesul scriitorilori germani“ la 15 ani de temniţă, eliberat în 1964; în 1968 emigrează în Republica Federală Germania, între 1970 şi 1989 este redactor la Siebenbürgischen Zeitung (Ziarul Transilvănean – editorial al saşilor transilvăneni din Germania); din 1989 scriitor şi publicist independent, coeditor al Südostdeutschen Vierteljahresblätter (Foia trimestrială a Germanilor din sud-est),  colaborator la Radio Bavaria.
Deja la finele anilor cincizeci, Bergel a atras atenţia asupra persoanei sale atât prin talentul său literar cât şi prin nonconformismul  cărţilor sale. Învăluite în mantia  istoriei, intenţiile politice ale nuvelei Principe şi lăutar („Nu sunt o curvă iar arta mea nici atât“) aduc autorului ani grei de temniţă. Operele literare scrise după emigrare, peste 20 de titluri de carte, conturează evenimente atât din Transilvania cât şi universale  (... şi Crăciunul  este peste tot). Purtând amprenta didactică a lui Kleist, dar şi a altor prozatori marcanţi ai secolelor 19 şi 20, proza lui Bergel impresionează mai ales printr-un limbaj viguros, viziuni panoramice sugestive şi prin prezentarea de destine umane în situaţii limită. Romanul Dansând în lanţuri, care până la această dată este considerat a fi cea mai relevantă opera, redă practicile terorismului totalitar comunist şi descrie în mod realist şi totdată captivant condiţiile de detenţie duse până la limita  extremă de a putea fi suportate, condiţii ce depăşesc capacitatea de înţelegere a unei gândiri normale. În eseurile sale cultural-politice, Bergel militează pentru  „complexitatea contrapunctuală a Europei“, în calitate de jurnalist şi orator critic şi luptător, el vede în motivul libertăţii   baza demnităţii umane. Bergel s-a implicat intens în problematica conaţionalilor săi (redactor al Ziarului Transilvănean, pe care l-a utilizat ca instrument al luptei politice) şi a militat public, angajat şi curajos împotriva încălcării drepturilor omului în România comunistă. Pentru activitatea sa literară şi politică, i-au fost conferite multe distincţii (printre altele premiul Dehio 1972; Crucea de Merit al RFG 1987; Premiul cultural al Saşilor Transilvăneni 1988; premiul Media 1982, 1989; Premiul Gryphius 1990; cetăţean de onoare al Braşovului 1996; Dr. h.c. al Universităţii din Bucureşti 2000).
Opere (selecţie): Principe şi lăutar, Bucureşti 1956; Aventurile lui Japps, Bucureşti 1958; Vulpile alergătoare, München 1969; În cercul de foc, Innsbruck 1972; Dansând în lanţuri, Innsbruck 1977; Transilvania, imaginile unui peisaj european, Innsbruck 1980 (engl. 1982); Personaje şi puteri, Innsbruck 1982; Moartea păstorului, Innsbruck 1985; Inima lui Venus, München 1987; ... şi Crăciunul este peste tot, München 1988; Motivul libertăţii, München 1988; Când sosesc vulturii, roman, München 1996; Reîntoarcerea lupilor, roman, München 2006.

Berger, Wilhelm Georg,

compozitor şi muzicolog, * Rupea 4.12.1929, † Bucureşti 8.3.1993. Paralel cu studiul violinei, violei, compoziţiei şi a ştiinţelor muzicale la Conservatorul din Bucureşti (1948-1952), B. a activat la Filarmonica de Stat din Bucureşti (până în 1958) şi între anii 1953 – 1958 în cadrul cuartetului de coarde a Uniunii Compozitorilor, al cărei secretar a devenit în 1968. Acesta a primit mai multe premii internaţionale de compoziţie. Deşi Berger nu a predat la nici o instituţie de învăţământ, prin opera sa componistică, prin  iniţiativele sale organizatorice şi prin contactele sale personale a influenţat puternic tânăra generaţie de compozitori cât şi viaţa muzicală din România. Pornind de la estetica lui Hindemith şi a lui Hartmann, păstrând elementele de formă clasice, incluzând tehnici noi, Berger a creat prin “înnoirea tradiţiei” şi din substanţa pur muzicală un sistem de compoziţie independent, bazat pe sinteză, sistem ce i-a dat posibilitatea să transmită gândirea sa muzicală preponderent abstract-epic-contemplativă. 
Compoziţii (selecţie): 21 simfonii (dintre care Nr. 10 pentru orgă şi orchestră; Nr. 11 “Sarmisegetuza” cu cuartet vocal şi cor mixt; Nr. 14 „B.A.C.H.“); variaţiuni simfonice; Concert pentru coarde; “Meditaţii” pentru orchestră de cameră; “Baladă” pentru orchestră de cameră. – Concerte (cu orchestră) pentru: violină (2 concerte); violă (2 concerte);violoncel, 2 violine; violină şi violoncel; violină şi violă; violină, violoncel şi pian; flaut; clarinete. – Oratoriul „Stefan Furtuna“ (libret: G. Dan); drama simfonică “Faust” (după Goethe, partea a II-a) pentru cor mixt, declamator, coarde şi orgă; cantate; coruri. – “Vânătoarea”, ciclu de liduri pentru bariton şi pian (librete: G. Topîrceanu); “Sonete de Petrarca”, ciclu muzical pentru bariton, flaut, corn, violă, violoncel şi pian. – Muzică de cameră: 18 cuartete de coarde; cvintete de coarde; cvintete de pian; sonate pentru violină şi pian; violă şi pian; violoncel şi pian; violină şi violă; violă şi violoncel; flaut, violă şi violoncel; violină solo; violoncel solo; violă solo. – Piese pentru pian şi orgă: Sonate (1979), Parabola (1988), Fantasia modalis (1988), Partita (1989), Magnificat (1991). – Concerte religioase de crăciun şi de paşte pentru sopran, cuartet de coarde şi orgă; Missa solemnis pentru cor mixt, orchestră şi orgă; Sb. s. requiem pentru solist, cor mixt, orchestra mare şi orgă (1991). – A publicat prin Editura Muzicală Bucureşti multiple scrieri (toate în limba română): Dirijor de concert, 6 volume (1967 – 1977); Cvartetul de coarde de la Hayden până la  Debussy, 1970; Cvartetul de coarde de la Reger până la Enescu, 1979; Dimensiuni modale, 1979; Estetica sonatei clasice, 1981; Estetica sonatei romantice, 1983; Estetica sonatei moderne, 1984; Estetica sonatei contemporane, 1985; Estetica sonatei în stil baroc, 1985; Teoria generală a sonatei, 1987; Mozart, cultură şi stil, 1991; Teoria compoziţiei clasice, manuscript, 1992.

Bickerich, Victor,

compozitor şi muzicolog, * Rupea 4.12.1929, † Bucureşti 8.3.1993. Paralel cu studiul violinei, violei, compoziţiei şi a ştiinţelor muzicale la Conservatorul din Bucureşti (1948-1952), B. a activat la Filarmonica de Stat din Bucureşti (până în 1958) şi între anii 1953 – 1958 în cadrul cuartetului de coarde a Uniunii Compozitorilor, al cărei secretar a devenit în 1968. Acesta a primit mai multe premii internaţionale de compoziţie. Deşi Berger nu a predat la nici o instituţie de învăţământ, prin opera sa componistică, prin  iniţiativele sale organizatorice şi prin contactele sale personale a influenţat puternic tânăra generaţie de compozitori cât şi viaţa muzicală din România. Pornind de la estetica lui Hindemith şi a lui Hartmann, păstrând elementele de formă clasice, incluzând tehnici noi, Berger a creat prin “înnoirea tradiţiei” şi din substanţa pur muzicală un sistem de compoziţie independent, bazat pe sinteză, sistem ce i-a dat posibilitatea să transmită gândirea sa muzicală preponderent abstract-epic-contemplativă. 
Compoziţii (selecţie): 21 simfonii (dintre care Nr. 10 pentru orgă şi orchestră; Nr. 11 “Sarmisegetuza” cu cuartet vocal şi cor mixt; Nr. 14 „B.A.C.H.“); variaţiuni simfonice; Concert pentru coarde; “Meditaţii” pentru orchestră de cameră; “Baladă” pentru orchestră de cameră. – Concerte (cu orchestră) pentru: violină (2 concerte); violă (2 concerte);violoncel, 2 violine; violină şi violoncel; violină şi violă; violină, violoncel şi pian; flaut; clarinete. – Oratoriul „Stefan Furtuna“ (libret: G. Dan); drama simfonică “Faust” (după Goethe, partea a II-a) pentru cor mixt, declamator, coarde şi orgă; cantate; coruri. – “Vânătoarea”, ciclu de liduri pentru bariton şi pian (librete: G. Topîrceanu); “Sonete de Petrarca”, ciclu muzical pentru bariton, flaut, corn, violă, violoncel şi pian. – Muzică de cameră: 18 cuartete de coarde; cvintete de coarde; cvintete de pian; sonate pentru violină şi pian; violă şi pian; violoncel şi pian; violină şi violă; violă şi violoncel; flaut, violă şi violoncel; violină solo; violoncel solo; violă solo. – Piese pentru pian şi orgă: Sonate (1979), Parabola (1988), Fantasia modalis (1988), Partita (1989), Magnificat (1991). – Concerte religioase de crăciun şi de paşte pentru sopran, cuartet de coarde şi orgă; Missa solemnis pentru cor mixt, orchestră şi orgă; Sb. s. requiem pentru solist, cor mixt, orchestra mare şi orgă (1991). – A publicat prin Editura Muzicală Bucureşti multiple scrieri (toate în limba română): Dirijor de concert, 6 volume (1967 – 1977); Cvartetul de coarde de la Hayden până la  Debussy, 1970; Cvartetul de coarde de la Reger până la Enescu, 1979; Dimensiuni modale, 1979; Estetica sonatei clasice, 1981; Estetica sonatei romantice, 1983; Estetica sonatei moderne, 1984; Estetica sonatei contemporane, 1985; Estetica sonatei în stil baroc, 1985; Teoria generală a sonatei, 1987; Mozart, cultură şi stil, 1991; Teoria compoziţiei clasice, manuscript, 1992.

Bömches, Friedrich von,

pictor şi grafician, * Braşov 27.12.1926, studiu cu  Hans Eder, Fritz Kimm şi Hans Mattis-Teutsch. Între 1938 şi 1945 isi desfasoara serviciul militar şi “campania rusească”, 1945-1950 este deportat la muncă silnică în URSS. Între 1950 şi 1978 realizează la Braşov peste 20.000 de picturi şi schiţe de desen, ce rămân în oraşul natal în momentul emigrării pictorului în Germania (1978). În România, Bömches este prezent în toate marile muzee; având însă expuse opere şi în Muzeul Suermondt din Aachen (Germania), în muzeul “Schlossmuseum” din Homburg (Germania), Muzeul Transilvănean din Schloss Horneck în Gundelsheim (Germania), în Muzeul Cantonal din Ohio (SUA) şi în multe colecţii publice şi private. În RFG Bömches a onorat multe comenzi de portrete ale unor personalităţi ştiinţifice (Hermann Oberth, Martin Heidegger), artistice (Peter Ludwig), politice (Ph. Fenninger, D. Genscher)şi din domeniul industriei (A. Krupp von Bohlen und Halbach, B. Beitz). În România, Bömches a primit printre alte distincţii şi „Meritul cultural” iar în Germania a fost distins cu premiul cultural al Saşilor Transilvăneni din Germania. Walter Biemel distinge în evoluţia artistică a lui Bömches două etape: una de extravertire urmată de una vizionară – „nu mai avem orientarea din exterior spre interior, ci din interior spre exterior”. Un „expresionism liric şi exploziv” caracterizează ambele etape.
 

Coulin, Arthur,

pictor,* Sibiu 20.9.1869, † Heidelberg 9.11.1912. „Dorinţa nestăvilită de a desena” (C. Dörschlag) l-a purtat pe Coulin după promovarea bacalaureatului mai întâi la Graz / Austria, apoi pentru doi ani la Academia de Arte din München. Ca modele, i-a avut pe: Leibl şi Feuerbach; a fost prieten cu Friedrich  Mieß, Fritz Schullerus, Octavian Smigelschi şi Robert Wellmann. Începând cu 1892, il gasim  la Budapesta, unde se căsătoreşte în 1897 cu violonista Olga, născută Fogarascher. Aceasta a influenţat decisiv viaţa şi arta lui Coulin. În 1898 obtine bursă pentru colonia de artişti de la Nagybanya (Baia Mare). În 1900 efectueaza prima vizită la Roma, pastrand o legătură strânsă cu Robert Wellmann în munţii Sabini; apoi până în 1907 la Braşov şi la Sibiu desfasoara o activitate decizivă pentru stimularea culturii săseşti, fiind cofondator al Asociaţiei Sebastian Hann şi a revistei “Die Karpaten” (Carpaţii) patronată de Adolf Meschendörfer; în atelierul lui Friedrich Mieß se gaseste punctul  de întâlnire cu tânara generaţie de pictori. Acesta cooperează la realizarea picturilor interioare ale Bisericii patriarhale ortodoxe din Sibiu. În sept. 1908, în baza unui premiu acordat de episcopul Fraknoy de călătorie în Italia, Coulin se mută definitiv la Roma şi aici îşi perfecţionează arta, ajungând la maturitatea artistică ce este întreruptă de boală şi de moarte. Boala şi moartea “i-au văduvit opera de maturizarea finală, însă au permis ca ea să ajungă să fie mai mult decât cea a contemporanilor săi, expresia valabilă, finalizată prin ea însuşi, a acelei noi etape de dezvoltare, etapă definitorie, a noii picturi săseşti transilvănene” (H. Krasser).
Opera (selecţie): Mireasa pictorului (1896); În faţa samovarului (1898); Cap de copil (1900); Din Italia, Fetiţa cu fluturi (1911, Galeria Naţională a Ungariei, Budapesta); Ţărancă din Ţara Bârsei (1903, Galeria Brukenthal, Sibiu); Portret Pucheria Smigelschi (1904); Ţărancă româncă (1905); Violonista Olga Coulin (1908); Autoportret (1910); La cămin, ţărancă italiancă (1911, Galeria Brukenthal, Sibiu); Împărtăşanie, biserica evanghelică din **********Henndorf (1911); În livada de măslini (1911, Galeria Brukenthal, Sibiu).

Croner; Daniel,

organist, compozitor, preot * Braşov 22.3.1656, † 23.4.1740. A studiat între 1681 şi 1683 teologie evanghelică la Wittenberg, concomitent cu studiul muzicii cu cantorul oraşului, organistul J. Ulich. În urma unei boli se întoarce deja în 1683 la Braşov, unde, probabil, a activat la început ca organist. În 1691 este predicator la biserica “Sf. Ion” iar începând cu 1693 la Biserica Neagră. Despre perioadele în care a fost preot în Hălchiu (începând cu 1701) şi prodecan al Capitolului Ţării Bârsei (“Burzenländer Kapitel”) există doar puţine indicii care de fapt se referă la soarta sa familială.
Manuscrisele lui Croner includ două cărţi de tabulatură (în aşa numita nouă tabulatură germană), reprezentând cele mai vechi documente transilvănene păstrate din domeniul muzicii de orgă: Culegere de compoziţii străine şi proprii pentru orgă şi cembalo: Tabulatura Fugarum, Praeludiorum, Canzonarum, Tocatarum et Phantasiarum (Breslau 1681, Wittenberg 1682, Braşov? 1684) şi Tabulatura Fugarum et Praeludiorum. Doar unele, puţine, compoziţii sunt prevăzute cu numele autorului. Paternitatea compoziţiilor nesemnate printre care şi cele ce i-au fost atribuite lui Croner, încă nu a putut fi clarificată integral şi cu certitudine; colecţia necesită şi alte cercetări.  Ca urmare a acestor incertitudini, într-o ediţie editată la Wiesbaden, au fost publicate compoziţii ale altori autori sub numele lui Croner.
Ediţii: D.C., Muzică veche de orgă din Transilvania, 3 caiete, ed. A. Porfetye (Breitkopf & Härtel, Wiesbaden 1971/72); D.C., Tabulaturae, hg. A. Pernye, Budapesta 1987.

Csaki-Copony, Grete,

pictor şi grafician, * Zărneşti, jud. Braşov 12.10.1893, † 4.12.1990. Locaţiile perioadei de studii sunt Dresda, Berlin, München (unde învaţă şi de la Walther Teutsch) şi Universitatea din Budapesta, pe care însă o părăseşte după doar câteva luni datorită căsătoriei cu Richard Csaki, cel ce va fi mai târziu directorul Institutului de relaţii cu străinătatea, cu sediul în Stuttgart. O influenţă decisivă asupra dezvoltării ca pictoriţă a avut-o în special atmosfera universal-deschisă a Berlinului; începând cu 1911 se reîntorcea anual la Berlin, rămânând câteva săptămâni sau chiar luni,  iar între anii 1927 – 1932 a studiat aici cu Artur Segal. – 1918 sustine prima expoziţie personală în Muzeul Brukenthal din Sibiu. Recepţia generală este negativă, tablourile sale, prin care modernismul clasic central-european îşi făcea intrarea în Transilvania, sunt considerate “denaturate” “confuze” şi “străine”. Şi la nivel european-german artista are parte de apreciere negativă, ceea ce îi frânează avântul creativ: tablourile expuse cu mare succes în 1935 la Galeria  Nierendorf din Berlin sunt stigmatizate de către naţional-socialişti ca fiind “depravate” şi “bolşeviste”. Prin urmare, în 1936 marea expoziţie planificată la Stuttgart nu mai are loc, artista retrăgându-şi toate exponatele. Începând cu 1954 C.-C. petrece anual câteva luni în casa sa atelier de pe insula Egina. În 1962 Berlinul devine reşedinţa permanentă a artistei, acolo unde va crea opera sa de maturitate până târziu în anii optzeci. În 1974 Asociaţia Saşilor Transilvăneni din Germania îi decernează Premiul Cultural.

Arta picturală a lui C.-C. are ceva din “sculptura în lemn”. “Sculptează cu pensula capetele … Rămâne o mare duritate a formei … este asta transilvănean?” (Günther Ott). Tablourile realizate până în a doua jumătate a secolului 20 pot fi atribuite expresionismului central-european. Totuşi, ele denotă şi o legătură strânsă cu pictura franceză modernă. După 1954, în anii de intensă creaţie pe insula Egina,  apar tot mai des în tablourile artistei elemente de inspiraţie meditarian-arhaică. Artista se receptează în mod asemănător cu Picasso, însă este mai degrabă vorba de paralele spontane, de o înnoire genială a formelor arhaice, ce nu se nasc doar “frânte de temperamentul” lui Picasso.
G. Ott: Mici impresii în jurul unei mari pictoriţe, G.C.-C. la aniversarea vârstei de 70 de ani, în “Siebenbürgische Zeitung“ (ziarul saşilor transilvăneni din Germania), 15.11.1963; A.M. Coulin: Laudatio cu ocazia decernării Premiului Cultural,  Dinkelsbühl 1974 (nu a fost publicată); K. Mönch: G.C.-C., Ernestine Konnerth-Kroner, Trude Schullerus, Expoziţie de picturi cu ocazia serbării a 25 de ani de AKSL, Heidelberg 1986; W. Myss: Arta din Transilvania, Thaur bei Innsbruck 1991; Ingrid von der Dollen: G.C.-C., 1893-1990. Între Transilvania şi cultura mondială citadină. Sibiu, 2008.

Depner, Margarete,

sculptor, pictor şi grafician, * Braşov 22.3.1885, † 2.9.1970. Studiu individual cu Ernst Kühlbrandt, care alături de Carl Dörschlag, Ludwig Friedrich Schuller şi Heinrich Schunn aparţine seriei de stimulatori de elită a noului curent germano-transilvănean din pictură. În Braşov, D. a studiat cu Friedrich Mieß, Arthur Coulin und Fritz Kimm. Deja în aceşti primi ani se orientează spre sculptură, care trece tot mai mult în centrul atenţiei creaţiei sale ce i-a împlinit viaţa dusă până la o frumoasă vârstă. Studiază la Berlin (lucrând mai multe săptămâni în atelierul lui Joseph Thorak) şi la Paris (Atelierul Gimond). Arta transilvăneană datorează lui D. revigorarea plasticii, care după renaştere şi baroc a generat doar lucrări modeste, de importanţă regională. D. se asociază modelelor sale clasic-conservative (în parte clasiciste). Sensibilitatea formei se reflectă mai ales în portretele de copii, în reprezentarea fetelor şi a femeilor (Fetiţă cântând la flaut, “Lotte”, Cea care se îndepărtează, Fată privind în sus, Îndoliata, Înghemuită, Scufundătoarea). Faţă de gigantomia profesorului Thorak, D. şi-a păstrat simţul nativ pentru echilibrul clasic, detaşare şi graţie feciorelnică. 

 

 

 

 

Depner, Wilhelm,

Depner Wilhelm

 

 

chirurg, * Hălchiu 24.10.1873, † 30.12.1950. Gimnaziul “J. Honterus” din Braşov,  între 1892 şi 1898 studiază medicina la Innsbruck şi Viena, este promovat ca Dr. med. La Viena, în februarie 1899, după care urmează doi ani de secundariat la Spitalul comitatului Sighişoara sub îndrumarea Dr. Julius Oberth. Concediile de studiu au fost realizate la Berlin, în scopul îmbogăţirii şi perfecţionării cunoştinţelor sale chirurgicale, ortopedice şi urologice. În 1901 desfasoara şase luni de activitate la Prof. Anton v. Eiselsberg în Königsberg. În iulie 1902 se stabileşte la Braşov, lucrând ca medic practician, dar a continuat să opereze la spitalul din Sighişoara. A intreprins maii multe călătorii de studiu la clinicile de chirurgie şi de ginecologie din Viena şi din Berlin. În 1912 isi inaugureaza sanatoriul, o clinica privata pentru chirurgie, ortopedie şi ginecologie. De la sfârşitul lui august 1914 este medic şef de batalion la Regimentul 24 de atac de pe frontul din Galiţia. Din dec. 1914 este medic şef de secţie chirurgie în Spitalul militar regalo-imperial din Braşov. În sanatoriul său particular, pe perioada războiului, adică între 12.12.1914 şi 1.3.1919, a funcţionat un spital de cruce roşie cu 40 de paturi. Aici D. opera înainte de masă, iar după masă opera la spitalul militar. În 1927 a achiziţionat pentru tratamentul cancerului 61 mg de radiu. În 1926 D. a organizat la Braşov cursuri universitare, invitând profesori de la Universitatea din ****Kiel, în 1929 reprezentanţi ai Facultăţii de medicină din Viena. Între iulie 1919 şi iunie 1935 este preşedintele Comisiei saşilor din Ţara Bârsei. Este reales în această funcţie în oct. 1936, din care se retrage la 15.03.1939.  

Deubel, Friedrich,

 Entomolog, * Braşov 13.1.1845, † Braşov 9.1.1933. D. învaţă meseria de mezelar iar în 1868 porneşte în călătoria de perfecţionare în profesie, efectuată în Germania. După un an şi jumătate revine în oraşul natal având patentul de maistru mezelar. Mai târziu va înfiinţa la Braşov propria fabrică de mezeluri. Deja în anii copilăriei este îndrumat de către profesorul său, Josef Traugott Meschendörfer (1832-1919), spre colecţionare. Din motive de sănătate va întreprinde multe excursii, dedicându-se acestei pasiuni de colecţionar, pe care, sub îndrumarea cercetătorului  M. V. Hopfgarten din Viena, o focalizează asupra colecţionării de insecte (în special coleoptere). În identificarea şi clasificarea obiectelor sale de colecţie este sprijinit în special de specialiştii de la Viena. Realizând multe schimburi de insecte autohtone transilvănene contra insectelor din întreaga lume, stabilind astfel contactul cu entomologii din multe ţări, Deubel devine o somitate în domeniu. După o activitate fructuoasă de colecţionar de peste 30 de ani, Deubel, împreună cu K. Holthaus, publică în 1910 la Viena  rezultatele cercetărilor referitoare la zoogeografia Carpaţilor… Deubel a întocmit colecţii mari de insecte şi se numără printre cei cinci membrii fondatori ai Muzeului Săsesc al Ţării Bârsei cu sediul în Braşov. Cu ocazia înfiinţării acestui muzeu, în 1908, Deubel a donat acestuia o parte a exponatelor sale. În 1924 donează acestui muzeu şi colecţia sa unicat de coleoptere şi de fluturi. Obiecte colecţionate de Deubel se regăsesc şi în muzeele din Budapesta, Viena, Frankfurt am Main, Sibiu, etc. Deubel a fost membru plin, membru corespondent şi membru de onoare a mai multor asociaţii şi societăţi stiinţifice. Deubel are merite deosebite în explorarea munţilor Ţării Bârsei. 41 de specii de insecte, printre care se numără 31 specii de coleoptere, ce au fost denumite după el. Valoroasele colecţii întocmite de Deubel şi care au fost în posesia Muzeului Sasesc al Ţării Bârsei (circa 60 de glosare) se află în prezent în păstrarea muzeului Facultăţii de Silvicultură din Braşov.
Opera (selecţie):K. Holthaus und F. Deubel: “Cercetări asupra zoogeografiei Carpaţilor cu accent pe coleopteri” în: Referatele Societăţii zoologico-botanice din Viena, VI, 1910, 1, 126-200; “Dezvoltarea lui Drilus concolor” în: Dezbateri şi comunicări, Sibiu, 63, 1913, 1/2, 58 und 64, 1914, 101; O nouă zonă de descoperire a Saga serrata Rovartani Lapok, Budapest, 25, 1918; “Completări şi rectificări la cercetarea faunei coleopterelor din Transilvania de Dr. K. Petri” în: Anuarul Muzeului Săsesc al Ţării Bârsei, Braşov, 1, 1925, 67.

Dürr, Damasus,

Scriitor şi teolog, * Bod, în jurul lui 1535, † Apoldul de Jos 1585. Fost elev al Gimnaziului din Braşov, asistă la prelegerile Universităţii din Wittenberg; după reîntoarcerea sa în ţară – probabil deja în 1560 – a activat ca preot în Sibiu. Voluminosul său manuscript de predicator, ce a fost tipărit parţial de abia în 1939, reprezintă cea mai importantă realizare epică în limba germană a saşilor transilvăneni în perioada umanismului şi a reformelor. Dincolo de importanţa lor teologică, predicile lui Dürr se dovedesc a fi  un document cu valoare lingvistică, ce reflectă în mod realist tabloul socio-uman al sec. al 16-lea. Strădaniile acestui preot evanghelic se orientează spre intensificarea impactului mesajului biblic asupra enoriaşilor prin referiri directe la necesităţile fiecăruia şi la viaţa de zi cu zi din parohie. Pentru a demonstra prezenţa divinităţii sunt aduse cât mai multe “exemple”  din viaţa de zi cu zi, astfel încât din manuscriptul de peste o mie de pagini să rezulte o imagine elocventă a societăţii săseşti din acea perioadă.
Opera principală: Predici 1554-1578, editat de Unterwälder Kapitel, Sebeş-Alba 1939

Eder, Hans,

Pictor, * Braşov 19.4.1883. † Braşov 5.11.1955. Mulţumită  bunăstării tatălui său, E. a putut beneficia de o periodă de studiu îndelungată.  Înainte de Primul Război Mondial, a studiat şi s-a format ca artist la München, Paris, Brügge şi Constantinopol. După război (1920), încercarea sa de a se stabili cu soţia şi copilul mai întâi la Salzburg, apoi la Berlin, a rămas doar un episod din viaţă – “e evitat calea de afirmare în Berlin” (Heinrich Zillich). S-a întors la Braşov pentru a rămâne acolo până la moarte – după cel de al Doilea Război Mondial, chiar un siguratic în odată înfloritorul “oraş german din est”. Deja primele picturi ale lui Eder - 1910/11, Brügge – relevă orientarea sa artistică. Influenţele impresionismului şi ale postimpresionismului sunt încă puetnice, însă se conturează deja destul de clară calea pe care Eder o va merge până la bătrâneţe – cea a expresionismului. Însă prin aceste noţiuni de stil se defineşte doar vehiculul, nu şi încărcătura pe care o poată. Impresionante mărturii ale unor experienţe cumplite din   Primul Război Mondial sunt picturile lui Eder din seria „Kolomea” (ruine de fabrică, maşini distruse, scena unei spânzurări în Tuka),  dovezi mai ales ale metanoeitului sunt “Cristos” şi “Cina cea de taină”. Aici a fost creată artă interiorizată, monumentală în cel mai nobil sens al cuvântului; arta modernă a saşilor transilvăneni nu cunoaşte ceva de acest nivel. – Şi ca portretist Eder a creat inegalabilul. Adesea a fost evidenţiată expresivitatea mâinilor cu valoare de simbol ale celor portretaţi. Eder s-a simţit legat artistic de marile Modele Kokoschka, van Gogh şi Cezanne. Influenţa lui Cezanne se regăseşte mai ales unele dintre peisajele lui Eder. Picturile de natura moarta ale lui Eder din ultimii săi ani – “Privire prin fereastră”, sunt exprimări artistice ale unui dezrădăcinat pentru care patria devenise închisoare. Întâmplări străine sufletului artistului se îmbulzesc între ochil pictorului şi martori albăstriţi ale trecutului; panglica ce-i unea odată, s-a rupt. – Picturi ale lui Eder pot fi găsite în Muzeul Brukenthal din Sibiu (de ex. portretul lui Fritz Kimm) în Muzeul de Artă din Braşov (de ex. Piaţa pescarilor din Brügge şi Pod din Brügge), în Muzeul de Artă din Cluj şi în colecţii particulare. Eseuri despre Eder, nepublicate, au scris  Oscar Walter Cisek. (LSS-WM); publicate:
M. Nadin: Hans Eder, Bucureşti 1973 (rom., germ.); H. Zillich: Adevăr şi ecou, Amintiri despre pictorul transilvănean H.E., în: “Kulturkorrespondenz”, Bonn, 5 aprilei 1983, KK 507/17; R. Wittstock-Reich: Mărturii ale unei puternice personalităţi artistice, în: “Ei au marcat cultura noastră”, Cluj-Napoca 1985, pg. 208 ff.; H. Schuller: Obligat la reconstrucţie, Expoziţia Hans Eder la Muzeul de Artă, catalog pg. 211 ff.; W. Myss: Artă în Transilvania, Thaur bei Innsbruck 1991.

Fabini, Hermann,

arhitect şi conservator de monumente, editor * Braşov 8.10.1938, absolvent al  Universităţii de  Arhitectură Bucureşti, a lucrat primii şase ani ca arhitect al oraşului Mediaş după care intră în serviciul Consistoriului Superior al Bisericii Evanghelice C.A. din România ca director al Serviciului Construcţii, pe o perioadă scurtă de timp a fost la Bucureşti şef de proiect la Oficiul National al Monumentelor Istorice; începând cu 1990 conduce Biroul de arhitectură „Fabini“ din Sibiu de care aparţine şi editura „Monumenta“. Începând din 1968 lucrează preponderent la păstrarea bisericilor fortificate şi a bisericilor orăşeneşti săseşti. Între 1971 şi 1988 coordonează restaurarea vechii case a sfatului din Sibiu. În 1991 Diploma Europa Nostra pt. restaurarea bisericii fortificate din Biertan; 1996 premiul Europa pentru monumente istorice acordat de fundaţia Alfred Toepfer – Hamburg; 2000 Ordinul Naţional pentru Merit în grad de cavaler; 2004 Premiul Ministerului Culturii Bucureşti pt. restaurarea Casei Luxemburg din Sibiu. 2000 – 2004 senator din partea PNL.
Opere: Sibiul gotic, dizertaţie, Bucureşti, 1982, varianta germ. (Gotik in Hermannstadt), Köln/Viena 1989; Dezvoltarea istorică a construcţiilor din Sibiu oglindită în imaginea prezentă a oraşului, Sibiu, 1983; Biserici fortificate din Transilvania (împreună cu  Alida Fabini), Leipzig 1985; ediţie de licenţă Viena/Köln/Graz 1986; Atlasul cetăţilor fortificate şi a bisericilor din satele săseşti din Transilvania, vol. 1, Sibiu/Heidelberg 1998, vol. 2 Sibiu/Heidelberg 1999; Sibiu – portretul unui oraş din Transilvania (împreună cu  Alida Fabini), Sibiu/Heidelberg, 2000; Sibiul vechi. Vedute şi planuri din patru secole (împreună cu Otto Czekelius), Sibiu, 2007. (LSS, DFDKK)

Fakler, Fred,

 scriitor, *Braşov 15.12.1877, † Braşov 19.9.1943, absolvă şcoala reală la Braşov după care urmează şcola de cadeţi din Sibiu. După o scurtă perioadă de activitate militară se orientează tot mai mult spre activitatea literară. La Viena şi în alte părţi menţine legături cu cercul literar din jurul lui Peter Altenberg. După ce a ieşit din armată, Falkler a călătorit la Viena, Berlin,  München şi Braşov, câştigându-şi existanţa cu diferite ocupaţii vremelnice. A participat la Primul Război Mondial, după care se stabileşte la Bucureşti. Ultimii săi ani de viaţă îi petrece uitat şi însingurat, la Braşov.  Falkner se numără printre cei mai importanţi reprezentanţi ai literaturii săseşti transilvănene moderne. Romanul său “Das Gespenst” (Stafia) publicat în 1905 la Viena şi la Leipzig, datorită căruia şi-a dobândit această categorisire, dacă ar fi fost receptat în Transilvania, ar fi putut genera o tradiţie care s-ar fi diferenţiat de orientarea moderată a literaturii moderne săseşti, reprezentată mai ales de A. Meschendörfer şi cercul acestuia. Dar ecoul a lipsit şi astfel romanul a rămas o excepţie singulară în literatura germană transilvăneană a sec. XX iar autorul ei – un outsider. Romanul “Das Gespenst”, care are ca subiect dragostea unui artist pentru a actriţă şi a cărui acţiune se petrece la Rodaun lângă Viena şi în Transilvania, este pe departe “o operă lingvistică curajoasă, în care motive decadente, mijloace stilistice ale expresionismului timpuriu şi modele triviale de o bogăţie artistică extraordinară sunt reunite într-un nou stupefiant” (D. Kessler). Povestirile şi fragmentele lui Fakler nu ating nici pe departe nivelul artistic al romanului. (LSS-St.S.)
Opera (selecţie): “Das Gespenst” (Stafia),  Viena şi Leipzig1905. G.Scherg: F.F., în: C. Göllner/J. Wittstock (editori); Literatura saşilor transilvăneni între anii 1849 şi 1918, Bucureşti 1979, pag. 299-308; D. Kessler: F.F. şi începutul lietraturii săseşti “moderne”, în: Cercetări, vol. 31/2, Bucureşti 1988, pag. 46-55.

Fiala, Anton,

pictor şi fotograf, * în jurul lui 1820, † Braşov (?)în jurul lui 1892. Probabil provenind din spaţiul Boemiei-Moraviei, stabilit la Braşov, “pictor academic portretist şi istoric” (auto-intitulare în 1853) este înregistrat ca profesor de desen la Gimnaziul Evanghelic din Braşov în 1849, dar după scurt timp se pare că a optat pentru meseria de fotograf (călător) şi portretist. Picturii portretiste de o artă meşteşugărească solidă a lui Fiala datorăm păstrarea, ca şi picturi în ulei, a imaginii unor personalităţi cum ar fi de exemplu: St.L. Roth (1852), J.F. Trausch (1852, şi ca litografie), L.M. Moltke (1849) ş.a. Fiala, care a lucrat şi ca litograf şi miniaturist, este probabil primul fotograf cu atelier din Braşov (chiar şi înainte de S. Herter?) (LSS-KK)
(incomplet) Opis al operelor în: J. Bielz: Catalog de portrete ale saşilor transilvăneni, Sibiu, 1936; K.Klein: Anton Fiala, un pictor şi fotograf din Boemia în Sibiu în jurul anului 1850, în:   ZfSL, 28. (99.) anul (2005), caiet 1, pag. 22-39.

Notiţe editoriale:

Prezenta enciclopedie este în construcţie şi va fi completata şi corectata pe parcurs.  

Surse:
- Enciclopedia saşilor transilvăneni. Editor: Prof. Dr. Walter Myß. Editura “Wort und Welt”, Thaur bei Innsbruck 1993 – (LSS)
- Enciclopedia Wikipedia din internet - (IEW)
- Comisia de cultură a Forumului Democrat al Germanilor din Judeţul Braşov – (DFDKK)