Brașov · Kronstadt

DECERNAREA PREMIULUI „APOLLONIA HIRSCHER” 2001

Adevăratul succes, cel durabil, i-a venit de la sine

Laudatio în onoarea lui Eckart Schlandt, laureatul Premiului „Apollonia Hirscher” pe anul 2001/de dr. ing. Dieter Simon, președintele Forumului Democrat al Germanilor din Județul Brașov

În cele mai multe comunități și orașe există, probabil, familii care, de-a lungul generațiilor, au marcat un anumit aspect al vieții sociale și pe care activitatea lor perseverentă le-a ridicat la rangul unor instituții ce dăinuie în tăcere.
Pe un reprezentant al acestor familii, domnul Eckart Schlandt, dorim să-l omagiem astăzi ca laureat al Premiului „Apollonia Hirscher” pe anul 2001.
Eckart Schlandt s-a născut în 1940 la Brașov, într-o familie de muzicieni. Tatăl său, pianistul concertist Walter Schlandt, format la Leipzig, a fost profesor și mentor pentru multe generații de elevi de muzică și de elevi ai Liceului Honterus, iar în perioada 1963-65, ca succesor al lui Victor Bickerich, cantor al Bisericii Negre. Eckart Schlandt a ajuns la muzică prin atmosfera din casa părintească; la început a fost instruit de tatăl său, iar de la 14 ani de severul și exigentul Victor Bickerich, care, de când tânărul avea doar 16 ani, i-a cerut să-l suplinească la orga Buchholz a Bisericii Negre. Acest lucru caracterizează talentul și hărnicia tânărului probabil mai bine decât multe cuvinte. În anul 1962, Eckart Schlandt a absolvit Conservatorul din București, unde a urmat clasa de orgă sub îndrumarea lui Helmut Plattner.
A urmat un post de profesor de pian la Școala de Muzică din Brașov și, la scurt timp după aceea, în 1965, ca succesor al tatălui său, numirea în funcția de cantor al Bisericii Negre. De atunci au trecut 37 de ani, în care s-a adeverit ceea ce, după Bickerich, părea aproape de neconceput: că tradiția muzicii de orgă de la Biserica Neagră nu numai că își găsise un purtător și un urmaș demn, ci a câștigat chiar în strălucire internațională. Moștenirea pe care a preluat-o Eckart Schlandt era dificilă: politica culturală a României comuniste nu voia să știe de muzica sacră - aceasta nu avea voie deloc să răsune în concertele obișnuite. Se simțea probabil în partiturile lui Bach etosul protestantului eliberat, care stă în fața Dumnezeului său pe propria răspundere! Cercul de influență a rămas restrâns: în Corul Bach cântau la început mai ales oameni mai în vârstă - cei tineri trebuiau să se teamă de măsuri disciplinare, iar turneele sau ecoul în afară erau nedorite. Și atunci s-a dovedit că Eckart Schlandt îl înțelesese mai profund pe marele său maestru J. S. Bach, dincolo de note: cadrul îngust și condițiile vitrege nu au fost un obstacol real. Libertatea nu stătea în kilometrii parcurși sau în contul din bancă, arta lui nu avea nevoie să caute favoarea ascultătorilor, ci adevăratul succes, cel durabil, i-a venit de la sine, a venit în Biserica Neagră. Corul Bach a câștigat în amploare și a rezistat atât ostilității mai-marilor culturii, cât și schimbării de regim, care l-a putut doar rări, nu însă și zdruncina. Concertele de orgă, între timp aproape 700 - numărul poate fi doar estimat -, 97 de mari reprezentații cu cor și orchestră, însușirea întregii creații pentru orgă a lui J. S. Bach pot da o idee despre amploarea acestei opere interpretative.
Ceea ce a crescut la Brașov de-a lungul anilor, prin luptă zilnică, a fost remarcat în țară și în străinătate. Au venit invitații, au urmat turnee și distincții, până la Premiul Uniunii Interpreților, Coregrafilor și Criticilor Muzicali din București (1995) și Premiul „Johann Stamitz” al orașului Mannheim (2000). Astăzi, Eckart Schlandt predă la propria clasă de orgă de la Facultatea de Muzică a Universității din Brașov, predă și muzică de cameră, susține cursuri de măiestrie, a cântat la cele mai multe dintre orgile țării, a călătorit în aproape toate țările Europei și a editat discuri și CD-uri. Îngustimea și lipsa de perspectivă din primii ani au făcut loc unei abundențe copleșitoare de solicitări de natură muzicală, dar și socială și umană. Ceea ce a rămas constant este îndeplinirea liniștită și statornică a datoriei, simțul sobru pentru detaliu, străin de orice exaltare, și un uriaș volum zilnic de muncă. Peste toate acestea strălucește fidelitatea față de orașul său natal.
Unei vieți astfel trăite, un destin binevoitor i-a dăruit ceea ce nu se poate dobândi prin merite - un fiu cu un mare talent muzical, care îndreptățește cele mai frumoase speranțe și duce mai departe tradiția muzicală a familiei.
Un citat din „Hermann und Dorothea” de Goethe rezumă probabil cel mai bine ceea ce simt comunitatea noastră și cei care acordă premiul atunci când privesc opera lui Eckart Schlandt: „Căci omul care, în vremuri nestatornice, e și el nestatornic în cuget / Sporește răul și îl răspândește tot mai departe; / Dar cel ce stăruie neclintit în cugetul său, acela își făurește lumea.”

15 februarie 2002
(Karpatenrundschau, 23 februarie 2002)