Laudatio în onoarea prof. univ. dr. ing. Dieter Simon, laureatul Premiului „Apollonia Hirscher”
Decernarea Premiului „Apollonia Hirscher” 2016
Despre angajamentul care corespunde în toate privințele ideii fundamentale a Premiului „Apollonia Hirscher”
Laudatio în onoarea prof. univ. dr. ing. Dieter Simon, laureatul Premiului „Apollonia Hirscher” pe anul 2016/de Thomas Șindilariu
În casa Morres, unde mi-am petrecut copilăria, locuiau uneori până la 10 rude și membri ai familiei. Patru generații trăiau sub același acoperiș – ce-i drept, un acoperiș mare –, când, acum aproximativ 36 de ani, li s-a alăturat Dieter Simon, ca partener de viață al mătușii mele, Sabine Morres.
Când ne ajungea la nări o aromă fină de cafea – lucru deloc obișnuit pe atunci –, noi, copiii, știam că probabil urmează să vină musafiri și că trebuia să ne purtăm frumos, cel puțin la sosirea lor. Musafiri veneau des, de aproape și de departe, oaspeți mai tineri și mai în vârstă, printre ei nu puține personalități ale vieții culturale din perioada interbelică sau urmași și rude ale acestora. Cu asemenea ocazii, locul de întâlnire era camera mare a casei amintite, mai exact colțul cu masa rotundă furniruită, trei fotolii și o canapea, toate în stil Biedermeier. În aer plutea o adiere a vechiului Brașov săsesc, pe care o simțeam și noi, copiii, și prindeam câte ceva din ea, chiar dacă tulburam puțin întâlnirile la cafea, mai exact partidele de canasta, pe care bunica și străbunica le țineau, în parte, împreună, și îi gâdilam pe musafiri la pulpe de sub canapea – ultimul membru al acestor reuniuni, Erna Stetzky, s-a stins de curând.
Pentru fratele meu și pentru mine – nu împliniserăm încă 10 ani – Dieter Simon a fost la început un nou-venit interesant. Asta nu se datora câtuși de puțin vreunei înclinații a sa – de orice natură ar fi fost ea – spre sportul care pe noi, băieții, ne preocupa pe atunci în toate privințele.
Aventură cu barca cu pânze pe lacul Snagov
Să-mi fie îngăduită aici o poveste: după moartea mult prea timpurie a bunicului nostru, în primăvara lui 1983, plecaserăm la începutul verii, cu o mulțime de membri ai familiei, la lacul Snagov, cu barca cu pânze a bunicului – nemărturisit, probabil, și ca o excursie în amintirea lui. Doar cel mai mare dintre nepoți, Jürgen Einschenk, apucase să învețe de la bunic ceva mai temeinic arta navigației cu pânze. Și astfel Jürgen, sora lui, Bärbel, Sabine și Dieter au ieșit în larg – și nu se mai întorceau. Se iscase o furtună violentă. Plini de îngrijorare, câțiva dintre cei rămași pe mal s-au îmbarcat pe un vapor de agrement care oferea plimbări turistice. Eram și eu printre ei și speram să-i zărim de pe vapor pe cei dispăruți. Și într-adevăr, după câțiva metri de drum, barca noastră cu pânze a țâșnit spre noi și a trecut pe lângă noi. Abia am apucat să ne strigăm ceva și să ne facem semn cu mâna. Dieter ne-a făcut și el cu mâna și a zâmbit, dar chiar în acel moment vântul neliniștit și-a schimbat din nou direcția, a urmat o virare neprevăzută, iar ghiul l-a lovit pe Dieter în cap – râsul său încremenit îl văd și astăzi în amintire. N-a fost singurul moment critic prin care a trecut Dieter în ziua aceea – cine s-ar mai mira, așadar, că de atunci nu a mai urcat niciodată la bord?
Ceea ce ni se părea interesant la Dieter nouă, băieților care nu împliniserăm încă 10 ani, era cu totul altceva: îl puteai întreba orice, dar absolut orice voiai să afli. Primeai mereu răspunsuri expuse cu răbdare, convingătoare prin temeinicia lor, care te îndemnau la noi întrebări. Un „De ce?” urma altuia. Așa ajungeam din vorbă în vorbă de la una la alta; totul putea începe cu un brahiozaur și se putea încheia cu prăbușirea Imperiului Roman – seri întregi treceau ca în zbor cu tigri cu dinți-sabie, mamuți, insecte, viruși și bacterii, Inchiziție și Reformă; presiunea slabă a gazului din mașina de gătit, care încălzea mai mult prost decât bine spatele „victimei” întrebărilor noastre, era astfel repede uitată. Privind înapoi, sunt foarte recunoscător pentru acele seri, deoarece mi-au oferit o primă impresie despre fascinația cunoașterii și a gândirii științifice. Dar de unde venea un asemenea bagaj de cunoștințe?
Copilăria la Brașov
Născut la 5 mai 1946 la Brașov, în sanatoriul Depner, Dieter Karl Simon a fost botezat la 23 august 1946, ziua incendiului de pe Tâmpa. Ce-i drept, în actul de identitate nu scrie Karl, ci Carol, ceea ce i-a oferit ofițerului de stare civilă prilejul de a acuza familia de regalism. Tatăl, Stefan, a luat-o însă cu calm, iar consecințe nu au existat. La „Dieter”, funcționarul și-o fi făcut gândurile lui și l-o fi notat literă cu literă. Dacă se va scrie cândva o lucrare științifică despre preferințele sașilor transilvăneni în alegerea prenumelor, așadar despre neplăcuta temă a faptului că din Johann s-a făcut când János, când Ioan, și despre felul în care s-a reacționat la aceasta, poate că va fi inclusă și această mică relatare.
Tatăl, Stefan Simon, provenea dintr-o familie sătească de meșteșugari germani din Banatul Montan, din Câlnic, o suburbie a Reșiței (Reschitz), era catolic și ajunsese la Brașov de fapt numai ca urmare a evenimentelor războiului mondial: Înalta Academie pentru Studii Economice se mutase în 1940 de la Cluj (Klausenburg) la Brașov, ca urmare a împărțirii Transilvaniei între Ungaria și România prin al Doilea Dictat de la Viena, iar tatălui Stefan, ca absolvent al unui liceu comercial din Timișoara (Temeswar), nu-i era deschisă, de fapt, decât această opțiune de studiu.
La Brașov, Stefan a cunoscut-o pe Anneliese Grempels și s-a îndrăgostit de ea. Ea provenea dintr-o familie de învățători și predicatori din Țara Bârsei, stabilită mai ales la Cristian (Neustadt) și Hălchiu (Heldsdorf), al cărei arbore genealogic poate fi urmărit departe în trecut, inclusiv până la strămoși comuni cu compozitorul imnului „Siebenbürgenlied”, Johann Lucas Hedwig.
Cei doi s-au căsătorit tineri; între cununia civilă și cea religioasă s-a aflat ziua de 23 august 1945. Dieter, primul născut, a sosit mai repede decât diploma de absolvire a tatălui. A trebuit să se improvizeze pentru a asigura un venit tinerei familii. S-a reușit: tatăl a împăcat serviciul cu terminarea studiilor, iar în 1948 a urmat al doilea fiu, Peter.
Pentru Dieter a urmat curând grădinița de pe Neugasse – își amintește că mergea foarte bucuros la tanti Doro și la tanti Roswitha, pentru că acolo era mereu ceva nou de descoperit. Școala primară (cl. 1-3) pe care a urmat-o Dieter funcționa pe atunci ca instituție de sine stătătoare în clădirea Șaguna. Clasele 4-7 ale aceleiași școli (Școala Medie Mixtă nr. 2) au urmat în Curtea Honterus, care pe atunci se numea Curtea Bisericii Negre, și anume în actualele clădiri B și C. În vacanța de vară dinaintea clasei a 8-a, în 1960, școala germană a fost unificată cu Șaguna (Școala Medie Mixtă nr. 1), care, de atunci înainte, ca Școala Medie Mixtă nr. 1, avea pe lângă secția română și o secție germană, cu câte două clase paralele, deoarece deservea întregul oraș. Mai important decât cadrul organizatoric exterior, care trebuia acceptat ca atare, este de reținut că laureatul nostru de astăzi m-a asigurat în repetate rânduri că mergea foarte bucuros la școală; fiecare primă zi de școală era o zi de bucurie, de nerăbdare în așteptarea noilor cunoștințe. Au fost mai ales profesorii de la „Honterus” cei care, chiar dacă Școala Honterus nici nu mai exista nominal, au reușit să ofere un cămin, în noile vremuri, spiritului concepției umaniste despre o educație cuprinzătoare a reformatorului nostru și să-l ferească în mare măsură de pătrunderea ideologiei, astfel încât se poate vorbi, în acei ani, de o înflorire târzie a acestui spirit. Pentru reușita acestui exercițiu de echilibristică a contat nu puțin faptul că destui profesori aveau încă un orizont care depășea cu mult cadrul îngust al Republicii Populare Române și care se datora unor stagii de studii în străinătate, mai ales în Germania, precum și unei bogate experiențe de viață. Privind înapoi, laureatul nostru subliniază acest orizont ca fiind elementul cel mai important pentru atmosfera anilor săi de școală, cu atât mai mult cu cât aceasta s-a transmis ani la rând și cadrelor didactice mai tinere – evit cu bună știință să dau aici nume, căci cu siguranță aș uita pe cineva.
Vizita decisivă la Muzeul de Istorie Naturală din Timișoara
Privind înapoi la anii de școală, Dieter Simon folosește pentru sine imaginea unui burete care absorbea tot ce i se oferea în materie de cunoștințe și educație. Preferințele sale se îndreptau însă mai ales spre orele de germană, de istorie și de biologie. După cum se știe, aceasta din urmă a câștigat întrecerea când a fost vorba de alegerea profesiei. La aceasta au contribuit, desigur, Herta Lang (poreclită Ameba), timp de mulți ani profesoară de biologie la „Honterus”, precum și biologul Heinz Heltmann, pe atunci tânăr. Decizia privind alegerea studiilor s-a luat însă în altă parte, și anume cu prilejul unei vizite la Muzeul de Istorie Naturală din Timișoara, care a devenit o experiență-cheie. Colecția de păsări și de ouă a muzeului l-a cucerit pur și simplu pe Dieter Simon; de atunci, ornitologia a ocupat primul loc în ierarhia intereselor sale. Noile interese s-au concretizat prin studiul silviculturii, pentru care a avut sprijinul deplin al familiei. Principiul buretelui în însușirea cunoștințelor nu doar că a intrat din nou în acțiune, făcând ca Dieter Simon să absolve în 1969 al treilea din promoția sa, ci a atins și o nouă treaptă: corpul profesoral al facultății de silvicultură din Brașov, care luase naștere între 1948 și 1953 prin concentrarea la Brașov a institutelor universitare de silvicultură din țară, avea o componență asemănătoare și, de fapt, un orizont comparabil cu cel schițat mai sus pentru „Școala Honterus”, numai că nimeni nu stăpânea limba germană. Drept urmare, Dieter Simon s-a transformat într-un fel de serviciu de traducere ad-hoc pentru corpul profesoral: citea din cărți de specialitate germane și englezești, dar reda conținutul în românește. Profesorii își luau notițe. Dincolo de vastele cunoștințe pe care Dieter Simon și le-a putut însuși astfel, acest lucru a avut și efectul secundar benefic că româna lui a ajuns la perfecțiune. Căci acesta este poate singurul „reproș” care i se putea face Școlii Honterus până acum câteva decenii: bilingvismul nu era pe deplin însușit, astfel încât nu se răspundea întru totul cerinței lui Johannes Honterus privind stăpânirea celor două limbi – prin care acum 474 de ani se înțelegeau, ce-i drept, greaca clasică și latina. Ce contrast față de situația de astăzi de la „Honterus” în privința stăpânirii limbilor!
Rămânerea la institutul de silvicultură, adică intrarea în învățământul universitar, nu i-a fost hărăzită lui Dieter Simon; continuarea imediată a studiilor ca doctorand era pe atunci încă destul de neobișnuită și a căzut, pe deasupra, victimă luptelor intestine universitare, care, se pare, nu pot lipsi din corpul profesoral al niciunei instituții de învățământ superior. Au urmat, așadar, șapte ani de practică pură la serviciul de proiectare al secției de amenajare a pădurilor din cadrul institutului extrauniversitar de cercetări silvice de pe strada Cloșca, care funcționa la Brașov din 1953.
Teza de doctorat despre rolul păsărilor insectivore
Concret, era vorba despre amenajarea pădurilor, adică delimitarea parcelelor forestiere, descrierea parcelelor și, iarna, elaborarea amenajamentelor silvice. Vara, aceasta însemna zilnic marșuri lungi și obositoare pe jos prin păduri și înnoptări în cabanele muncitorilor forestieri. Ce comoară de experiență a însemnat faptul de a fi permanent pe teren nu mai trebuie explicat – la fel, prefer să tac despre ce însemna când, din toamnă, creștea numărul muncitorilor forestieri din cabane, ce încălțăminte aveau acești oameni, cum mirosea ea și cât de bine se pricepeau la sforăit.
În paralel, Dieter Simon a reușit totuși să-și pregătească doctoratul, pe care l-a încheiat în 1976 prin susținerea tezei de doctorat „Die Rolle der insektenfressenden Vögel nach Massenvermehrungen der Schädlinge im Wald” – iată-le, așadar, din nou, îndrăgitele păsări! La 30 de ani, Dieter Simon era cel mai tânăr doctor din domeniul său și, cu siguranță, printre cei mai tineri din întreaga Românie.
Să fi fost, prin aceasta, buretele educației și al cunoașterii îmbibat până la refuz? Când faci cercetare, uiți de timp; mi se întâmplă și mie adesea, când urmăresc o problemă istorică. Ai putea continua la nesfârșit, să descoperi noi legături, să te bucuri de fascinația lor și să uiți astfel de timp. Dar știința nu este un scop în sine, ci are menirea de a răspunde la întrebări și de a transmite cunoștințele dobândite, în cazul ideal tuturor, într-un limbaj accesibil. Pentru cercetător, aceasta înseamnă prezentarea și publicarea rezultatelor cercetării. Momentul în care o lucrare amplă este încheiată, stă în fața ta ca operă și de atunci începe să ducă o viață proprie devine automat, pentru autor, un moment de răgaz și de introspecție. Anul 1976 avea să devină un asemenea moment pentru proaspătul doctor Dieter Simon. Au apărut întrebări legate de viața socială și de cea privată. Dar și pe plan profesional se impunea un nou început.
Șansa unui nou început s-a ivit chiar în același an, în cadrul aceleiași filiale a institutului extrauniversitar de cercetări silvice. Se urmărea ocuparea unui post de conducere a cercetării în domeniul geneticii forestiere. Dieter Simon a candidat și a reușit. Pentru el, aceasta a însemnat mai întâi reorientarea de la protecția pădurilor și ornitologie spre noul domeniu, care se ocupa de determinarea provenienței speciilor lemnoase, de ameliorarea unor soiuri de arbori foarte productive și de rezistența la dăunători. Era vorba de planificarea și echiparea laboratorului, iar Dieter Simon s-a dedicat cu totul acestei sarcini. Într-o zi a venit un reprezentant din conducerea sediului central al institutului, aflat la București, și s-a înarmat cu toate informațiile relevante despre stadiul lucrărilor, pentru a pleca apoi cu ele, probabil în locul lui Dieter, la o conferință a International Plant Genetic Resources Institute, o instituție de la Roma aparținând Organizației Națiunilor Unite pentru Alimentație și Agricultură. Concluzia lui după întoarcere: „Dacă nu era sasul ăla, eram în plop”, ceea ce spune de fapt totul despre temeinicia cu care Dieter Simon urmărise pregătirea temei de cercetare. În contextul nostru, afirmația citată poate sta, pars pro toto, pentru întreaga activitate de cercetare pe care Dieter Simon a desfășurat-o până în 1992, având legături excelente în țară și în străinătate.
Începutul carierei universitare
Între timp rămăsese nerealizată dorința de a activa și ca dascăl universitar. Ocazia s-a ivit la sfârșitul anilor 1980: Dieter Simon a fost rugat să preia și cursurile serale ale Facultății de Silvicultură – financiar nu aducea nimic, dar a fost intrarea în învățământ, iar faptul că această ocazie s-a ivit își are rădăcinile în vremurile în care Dieter Simon făcea, ca student, servicii de traducere. Deoarece institutul extrauniversitar de cercetare nu mai oferea perspective, Dieter Simon a trecut în 1992 în învățământul universitar, ca lector. În 1995 devine conferențiar, iar în 2002, în sfârșit, profesor – în ultimii 8 ani dinaintea pensionării oficiale din 2011, de altfel, ca șef al Catedrei de Silvicultură. Trecerea la o pensie universitară deloc liniștită s-a făcut fără întrerupere, un sfârșit nu se întrevede, și e bine că e așa: mai are de coordonat patru doctorate (12 finalizate) etc. Și la nivel național este solicitat ca expert evaluator în diverse comisii de specialitate.
Mai rămâne să arunc câteva priviri fugare asupra vieții sociale și private. După câțiva ani de viață împreună cu Sabine Morres, a urmat căsătoria, la 7 octombrie 1987. La 25 martie 1988 a venit pe lume Frieder. Îmi amintesc încă bine cum fratele meu și cu mine ne-am uitat mirați unul la altul – nu cunoșteam numele din mediul nostru de copii –, dar răspunsul pe care l-am primit la acest nou „De ce?” a fost lămuritor: pacea (Frieden) este importantă, fără ea nimic nu merge. Era convingător și este și astăzi, mai mult ca oricând. Frieder și-a luat anul acesta masteratul în matematică la Cambridge – sincere felicitări!
Activ în mai multe domenii
Din 1983, Dieter Simon face parte din Corul Bach al Parohiei Evanghelice C.A. Brașov, iar curând după aceea a fost ales în adunarea reprezentanților comunității. Din 1991, cu o întrerupere bine motivată, este membru al presbiteriului parohiei și, prin vastele sale cunoștințe istorice, concret despre situația proprietăților parohiei în perioada interbelică, a contribuit în mod esențial la faptul că parohia din centrul istoric al orașului dispune de un patrimoniu imobiliar fără egal în Biserica Evanghelică C.A. din România. Timp de trei mandate, Dieter Simon a fost membru al Congresului Bisericii Generale al Bisericii Evanghelice C.A. din România; din acest domeniu de activitate merită amintit că el a observat, împreună cu pastorul Lothar Schullerus, că noul statut al Bisericii, aflat în pregătire, nu conținea nicio prevedere privind limba. S-a reușit fără probleme consacrarea limbii germane ca limbă oficială, în sensul de limbă a administrației, dar de fapt și de limbă liturgică oficială – termenul „limbă a propovăduirii” nu apare, de altfel, în noul statut al Bisericii, publicat în 2008 în Monitorul Oficial al României. În Forumul Democrat al Germanilor din Brașov, Dieter Simon a fost activ de timpuriu – membrul cu numărul 75. Între 1992 și 1996 a deținut din partea Forumului un mandat de consilier local, rezultat din alianța cu Convenția Democratică. Din felul în care vorbește Dieter Simon despre această perioadă se poate deduce că și la Brașov începuturile democrației pot fi asociate cu multă speranță, dar mai ales cu deschidere, respect reciproc și decență – în viața politică de astăzi aproape noțiuni străine, ceea ce dă mai mult decât de gândit. În 1996, prevederile legale au împiedicat asocierea sub forma alianței electorale din 1992, astfel încât singura posibilitate de participare a rămas statutul de invitat permanent, pe care Dieter Simon l-a exercitat la nivelul orașului până în 2000.
Președinte al Forumului din Brașov
În 1994, Dieter Drotleff nu a mai candidat la președinția Forumului din Brașov. Alegătorii l-au desemnat președinte pe Dieter Simon, funcție pe care a deținut-o până în 2006. Printr-o campanie de scrisori înaintea alegerilor parlamentare din 1996, cercul de apropiați ai Forumului Democrat al Germanilor din Brașov a fost abordat direct și mobilizat, ceea ce s-a tradus într-un rezultat electoral remarcabil, de 5000 de voturi. Cursa pentru mandatul de deputat care reprezintă minoritatea germană în Camera Deputaților a României a fost câștigată însă atunci – pe vremea când aceasta mai era o întrebare cu deznodământ incert – de candidatul Banatului. Când acesta a renunțat curând după aceea, a fost nevoie de câteva contorsiuni în interiorul Forumului pentru a-l propulsa în Parlament pe candidatul clasat pe locul al treilea, din partea județului Sibiu (Hermannstadt). Pe fond și ca alegere de persoană, nu a fost cu siguranță o decizie greșită, dar dezamăgirea cercului nostru de susținători a fost greu de digerat încă o vreme. Astfel, preocupările sociale și comunitare au devenit domeniul central de activitate al lui Dieter Simon ca președinte al Forumului din Brașov. Forumul nostru trebuia să servească, pe cât mai multe planuri, drept loc de întâlnire și să ofere astfel spațiu unei comunități vii. Cabinetului medical i s-au adăugat un cabinet stomatologic și unul de homeopatie; fanfara a fost dezvoltată în continuare, cercul de lucru de mână a fost sprijinit, iar ansamblul „Canzonetta” și-a găsit un cămin la Forum. Apoi au fost amenajate cele două camere de oaspeți, care au servit mai ales menținerii legăturilor cu conaționalii emigrați, într-o vreme în care sectorul de cazare și alimentație publică nu funcționa încă așa cum trebuie – Forumul de Tineret, care este găzduit în prezent în spațiile camerelor de oaspeți, primise atunci, de altfel, o altă încăpere. Biblioteca Forumului a depășit pragul de 10.000 de titluri și oferă o selecție echilibrată din numeroase domenii ale cunoașterii, întru totul în tradiția bibliotecilor asociațiilor din perioada interbelică, precum Kasino, Moderne Bücherei etc. Când a fost vorba ca arhiva Parohiei Evanghelice C.A. Brașov să fie ridicată, printr-un efort comun cu Siebenbürgen-Institut, în 2005-2006, la un nou nivel de funcționalitate și profesionalism, prin intermediul unui proiect european, și am constatat că, în ochii birocrației Uniunii Europene, parohiile nu erau considerate actori în domeniul patrimoniului cultural, Forumul a preluat fără nicio ezitare derularea administrativă, lucru pentru care și eu personal îi sunt și astăzi foarte recunoscător, căci atunci, ca de atâtea ori, totul trebuia să meargă repede. La asta Dieter Simon poate fi de-a dreptul excepțional; există mai multe dovezi în acest sens – de pildă, când mă gândesc la achiziționarea microbuzelor Mercedes Vito pentru Forum la un sfârșit de an, când trebuia să fii pe fază.
Angajament pentru comunitate
Când, în 2006, au apărut demersuri pentru înființarea unui forum în Bartolomeu (Bartholomä) – după cum se știe, din acestea a luat naștere apoi Forumul local Brașov –, Dieter Simon a considerat că a sosit vremea retragerii. O decizie cât se poate de ușor de înțeles, deoarece după 12 ani multe rezerve de energie se epuizează prin implicarea continuă în slujba comunității, ceea ce înseamnă concret prezență zilnică la sediul Forumului, ședințe la toate nivelurile, corespondență, pe scurt, foarte multă așa-numită muncă invizibilă, care trebuie împăcată cu profesia și care, de aceea, nu poate fi dusă decât în detrimentul familiei. Trebuie să vă dezamăgesc: cu cele spuse până acum încă nu am ajuns la capăt. Permiteți-mi, mai degrabă, să vă reamintesc garnitura de canapea din epoca Biedermeier pomenită la început. Așezați-vă încă o dată comod pe ea, în gând, și veți vedea că, odihnindu-vă pe ea, începeți de la sine să gândiți dincolo de ziua de azi. Acestui aspect, poate cel mai important al activității lui Dieter Simon, aș dori să-i acord în încheiere puțină atenție. Orice ai discuta cu el, ajungi repede la influența marilor contexte asupra micilor întâmplări ale minorității noastre. Rareori o temere exprimată în această privință nu se adeverește – trebuie să o recunoști cinstit, ca oaspete. Pe de altă parte, ajungi la concluzia că pentru angajamentul lui Dieter Simon în slujba comunității noastre, fie în Biserică, fie în Forum, reluarea tradițiilor din perioada interbelică, care și-au dovedit valoarea, a avut și are o importanță centrală. Aceasta nu se întâmplă din nostalgie, ci din înțelegerea faptului că, în calitate de comunitate, funcționăm cam la fel ca atunci, că soluțiile de odinioară sunt actuale și astăzi, deoarece corespund firii noastre de comunitate minoritară, formate de-a lungul secolelor. Surprinzător este că acest mod de a gândi este preluat bucuros de nou-veniți, indiferent de originea lor etnică, deoarece aceștia caută, evident, în aceeași măsură apropierea de limba, cultura și felul nostru de a fi.
Eforturile pentru căminul de bătrâni din Brașov
Un obiectiv major al perioadei de după schimbarea de regim, promis public în 1990 și de ministrul german de externe Hans-Dietrich Genscher, a fost construirea unui cămin de bătrâni și la Brașov. Finanțările pentru asemenea proiecte treceau pe atunci prin Forum, de aceea Dieter Simon a considerat necesar să se ocupe de acest obiectiv, care nu prea avansa. Cazul era ciudat, deoarece existau de fapt diferite promisiuni din diverse părți, dar apoi, în 1999, s-a emis o cerere de punere în aplicare care, din cauza termenului foarte scurt, era imposibil de realizat și care nu avea voie în niciun caz să genereze costuri ulterioare – evident, factorii de decizie nu mai erau dispuși, din motive economice sau politice, să ducă la capăt „Proiectul Cămin de bătrâni Brașov”. Lanțul exact al cauzelor îl vor scoate poate cândva la iveală istoricii; în orice caz, dezamăgirea era mare când, curând după aceea, Dieter Simon s-a așezat pe canapeaua amintită împreună cu soții Peter și Ilse Falk – el originar din Brașov, ea membră a Bundestagului și a conducerii federale a CDU. Discuția s-a încheiat cu viziunea de a realiza căminul de bătrâni din Brașov prin forțe proprii – donația soților Falk, în valoare de 5000 DM, a constituit imediat începutul. Începutul unor discuții ulterioare, al unor colecte de donații și al tuturor lucrurilor care țin de perseverență și tenacitate, necesare pentru a transforma problema căminului de bătrâni în ceva asemănător acțiunii „Pentru căminul nostru de bătrâni”, în bună tradiție și ca o continuare spirituală a acțiunii „Pentru Biserica noastră Neagră”. De altfel, evacuarea clădirii vechi din Blumăna (Blumenau), folosită în perioada interbelică drept cămin pentru femei vârstnice, fusese parțial obținută de Dieter Simon încă din perioada în care era consilier local. Deschiderea căminului de bătrâni în 2002 a fost rodul unei bune colaborări între districtul bisericesc, Parohia Evanghelică C.A. Brașov și Forum, împreună cu partenerii lor din Germania, și este un exemplu grăitor pentru valoarea unității. De atunci au trecut 15 ani, iar căminul de bătrâni a devenit un lucru de la sine înțeles – deși lucrurile de la sine înțelese au în ele ceva înșelător, care devine un pericol dacă se pierde din vedere ideea fundamentală pe care se sprijină ceea ce pare de la sine înțeles: în cazul de față, aceasta ar fi iubirea creștină față de aproapele, asumată de comunitate pe propria răspundere. Actuala structură de susținere a căminului de bătrâni poartă întru totul amprenta lui Dieter Simon și este fidelă vechiului și verificatului principiu al autodeterminării săsești; ce-i drept, este mai costisitoare decât subvenționarea de către stat, dar în schimb protejează împotriva schimbărilor greu previzibile de atitudine ale autorităților statului și a dependenței de acestea. Libertatea și autodeterminarea au prețul lor, dar sunt, de fapt, de neprețuit și de o valoare inestimabilă.
De altfel, probabil că și Premiul „Apollonia Hirscher” s-a născut pe acea garnitură de canapea – îmi amintesc încă bine cum am fost de față, întâmplător, la o discuție dintre Waltraut Kravatzky, pe atunci președinta asociației HOG Kronstadt, și Dieter Simon. M-a impresionat atunci firescul cu care se căutau posibilități de a întări ceea ce îi unea pe brașovenii de aici și pe cei din Germania. Îmi amintesc în acest context și de cuvintele lui Dieter Simon, care se învârteau în jurul dorinței de a le oferi un semn de recunoștință plin de demnitate acelor brașoveni care, în bună și veche tradiție, fără să facă vâlvă, se implicau pentru ceea ce era necesar în interesul comunității noastre – oare exista deja atunci Premiul „Apollonia Hirscher”, acordat în comun? Nu mai știu.
Ce știu însă este că am onoarea să vă mulțumesc din inimă, dragă Sabine, dragă Dieter, în numele comunității noastre, pentru angajamentul vostru, care corespunde în toate privințele ideii fundamentale a Premiului „Apollonia Hirscher”. Faptul că ați acceptat ne onorează mai ales pe noi, cei care acordăm premiul. Vă dorim încă mulți ani de sănătate și poate nepoți care să vă întrebe mereu „De ce?”. Personal, sper să mai pot trece des pe la voi cu probleme mari și mici, care au nevoie de un sfat chibzuit pentru cea mai bună opțiune în interesul comunității noastre. Până acum mi-a mers foarte bine așa. De aceea, îi recomand fiecărui vizitator al canapelei să fie foarte atent ori de câte ori Dieter își începe cuvintele cu: „Îți spun pe scurt și pe șleau…”
Sincere felicitări pentru Premiul „Apollonia Hirscher” pe anul 2016!